Revista Română de Psihanaliză - 2017

Vol. X, No.1 și No. 2

Volumul al X-lea al Revistei Române De Psihanaliză (termen de primire a manuscriselor: începutul lunii februarie – pentru numărul 1, respectiv începutul lunii iunie - pentru numărul doi) abordează tema Identității.

Atunci când ne referim la identitate avem în minte cele trei paliere ale sale: identitatea de gen, identitatea de generație și matricea identitară etno-culturală. În epoca globalizării ne întrebăm dacă acest concept mai are vreo importanță, sau în ce măsură acest concept își schimbă dimensiunile. Psihanaliza abordează problema identității mai mult din perspectivă psihopatologică atunci când are de-a face cu tulburări ale personalității cum ar fi stările limită sau psihozele.

Așa cum putem descoperi în articolele acestui număr conceptul de identitate nu este legat doar de identitatea personală, de sentimentul de identitate care apare pe parcursul dezvoltării personalității, ci este folosit și atunci când ne referim la identitate socială, profesională, națională. Toate aceste aspecte țin de sfera matricei etnoculturale și se construiesc pornind de la moștenirea transgenerațională, concretizată în ceea ce numim tradiție.

Identitatea proprie se formează în relație cu Celălalt prin delimitarea de acesta. Într-o perioadă în care sunt repuse în discuție opțiunile, convingerile tradiționaliste în raport cu noile direcții de redefinire a relațiilor sociale, ba chiar de redefinire a individului, problema identității nu poate fi ignorată de psihanaliză. Observăm că identitatea devine un concept flexibil, care nu mai are baze certe, cum ar fi cele biologice, care nu se mai definește prin alegerea de obiect și care nu are la bază o dorință centrată pe o lipsă, ci mai degrabă tinde să se contureze în raport cu repere externe.

O privire de ansamblu asupra contextului socio-politic de astăzi, în care globalizarea este tendința oficială imprimată umanității, impune psihanalizei și psihanaliștilor să acorde o atenție mai mult focalizată decât liber-flotantă conceptului de identitate și procesului dinamic prin care aceasta se construiește pe parcursul devenirii subiectului.

Referindu-ne la unitatea în diversitate, al treilea gen, alegerea identității psihosexuale dincolo de identitatea biologică, corporală, ne întrebăm ce este identitatea și ce dă identitatea unui individ. Astfel putem vorbi de o identitate personală și de o identitate socială. Identitatea personală este descrisă de imaginea de sine, sentimentul de unicitate, conștiința și cunoașterea de sine. Identitatea socială este descrisă de apartenența la un grup, cum ar fi familia, grupul de prieteni, categoria profesională, apartenența religioasă, apartenența la un neam, popor, națiune, regiunea geografică etc.

Știm că Freud nu a făcut din identitate un concept psihanalitic, nu a elaborat o teorie cu privire la identitate, dar s-a preocupat de identificare, proces ce are loc în interacțiune cu Celălalt și care reprezintă unul din procesele fundamentale în construcția identității individului uman. Pornind de la principiile elaborate de Freud, Lichtenstein, în 1977, în lucrarea The dilemma of human identity, propune un principiu care le înglobează pe celelalte și care implică biologicul și psihismul uman, încercând să redea unitatea individului. Acest principiu este numit principiul identității. Pentru acest autor, existența biologică și cea psihică nu pot fi separate, iar din persepctiva acestei unități, el propune o teorie a dezvoltării care ar avea ca scop construirea identității individului. Noțiunea de identitate ține cont atât de aspectele psihopatologice, cât și de normalitate. Pentru a-și păstra sănătatea psihică, omul trebuie să-și mențină o identitate proprie. Această perspectivă pune accentul pe construirea și menținerea identității, în detrimentul pulsiunii și a cerințelor pulsionale cu care se confruntă un individ pe parcursul dezvoltării sale. Astfel, căutare unei identități proprii devine ”motorul” dezvoltării umane, iar pulsiunii i se atribuie un rol secundar în acest proces. Pentru Lichtenstein, identitatea se definește ca fiind capacitatea de a rămâne același în mijlocul schimbărilor. Ceea ce caracterizează identitatea este coerența, continuitatea și constanța.

Găsim în teoriile psihanalitice numeroase concepte care pot fi considerate apropiate ca înțeles de conceptul de identitate, ele vizând unitatea și unicitatea persoanei. Deși ele descriu un liant între instanțele psihice, o coerență a acestora, care dau individului sentimentul de a aparține umanității, și în același timp, de a fi unic, totuși nu ne conduc spre o unanimitate în ceea ce ar reprezenta o definiție a identității. Astfel de concepte sunt și aparat psihic, eu, sine, self etc.. Poate psihanaliză să lămurească această problemă a identității? Este identitatea analizabilă sau doar componentele sale pot face obiectul unei analize? Există o identitate inconștientă care se află la baza identității conștiente, asumată de o persoană? Sau doar unele dintre procesele care duc la constituirea unei identități sunt inconștiente, identitatea fiind, în cea mai mare parte, condiționată social? Care este rolul inconștientului în constituirea identității? În ce măsură identitatea poate fi abordată și înțeleasă psihanalitic? Care este locul conceptului de identitate în metapsihologie? Care este relația dintre pulsiune și identitate?

Articolele acestui număr încearcă să raspundă acestor întrebări, oferindu-ne, în același timp, perspectiva psihanalizei asupra identității.